vineri, 26 martie 2010

Stare, postare


Uneori traim secunde ireale, rupte total din contextul vietii noastre personale, ceea ce ma face sa cred ca exista pe lumea asta niste lumi. Mai multe. De exemplu, aseara. In cadrul unul happening (Mihai va poate oferi detalii) ce a avut loc intr-un cadru restrans, dar cu o incarcatura emotionala deosebita, m-am trezit la sfarsitul spectacolului lalaind la pianul obosit de pe scena, fara ca cei prezenti sa fie atenti la mine, o melodie simpla, ce-mi sfredeleste creierul cand imi vine in minte. Un Doors cu o linie melodica simpla, note rar insiruite, ce oricum ma arunca intr-o stare cat se poate de ciudata si linistita. Deci lalaiam, stand in picioare, in partea de sus a pianului. Pe scaun, undeva la mijlocul claviaturii, cat se poate de desprins de existenta mea fizica, un baiat. Ce ii explica, contrar varstei lui, ca un tata rabdator, cum sta treaba cu coardele pianului, unui baietel. Cele trei personaje fiind, intamplator, copii de artisti. Deci lalaiam in lumea mea, patrunsa de melodia mea simpla. Baietelul atingea coardele si punea intrebari. Baiatul ii raspundea. Timp in care, cu ochii spre cel mic, a inceput sa cante. Acorduri si o melodie de acompaniament. A cantecului meu. In cap mi s-a starnit haosul. Caci lumea mea, pentru cateva clipe, nu mi-a mai apartinut. Sa fi fost 5 secunde, 6? S-a ridicat, oferind un final melodiei, si a plecat impreuna cu baietelul pentru a reintregi armata de artisti prinsi in discutii pe tema happening-ului. Si nici macar nu si-a dat seama, nu a realizat ca eu existam langa pian, nu s-a uitat la mine, a auzit si a simtit. Atat.

Tea vrea neaparat sa cante!

luni, 22 martie 2010

Recunoasteti personajul


Primul meu bradutz a scos capul la lumina.
Pentru cine inca nu l-a reperat, este vorba despre al doilea personaj de jos in sus, in partea din stanga a imaginii.
Provine dintr-o samanta cumparata de mine dintr-un muzeu, ambalata cu grija in balegar de ren si apoi intr-o cutie cu poza renului si a bradutzului pe ea. Evident ca nici prin cap nu-mi trecea ca, adusa de pe taramuri straine, as avea vreo sansa de reusita. Se vede treaba insa ca, acolo unde exista dorinta, nimic nu-i sta naturii in cale.
In birou au incoltit rosiile.

luni, 1 martie 2010

Miroase a ceva tot timpul.

Azidimineata, la servici, mirosea a clor in toaleta. O colega isi spala pantofii la chiuveta. I-am spus, ametita: "Ce miroasea a clor!". Ea, fericita: "Nu mai am miros de 7 ani". Si dialogul continua, cum ii sta bine unei discutii in fata wc-ului: "Nici mama mea nu a avut miros, vreo 7-8 ani", ii spun. "I-a revenit tot dupa o raceala, asa cum l-a si pierdut". Ea, calma : "Asa mi-a spus si mie doctorul, ca revine dupa 7-8 ani, deci mai am putin". "Aha", spun si plec usor incurcata, caci credeam ca mama mea e unicul caz rezolvat de natura in domeniu.
Sa intelegem de aici ca natura reda mirosul pierdut al omului dupa 7 ani. Si mirosul de zambile, ghiocei, frezii, branduse etc. dupa un an. In fiecare an. Si in fiecare an adica e primavara. Zau ca ma bucur. Miros florile pe care le-am primit azi, de la diversi colegi, aproape in fiecare minut. Treaba asta cu mirosul e grozava.